Pentru unitatea franceza, disparitia lui Darlan comporta consecinte mari. Trebuia sa profit de pe urma ei. La 25 decembrie i-am telefonat generalului Giraud ca „atentatul de la Alger era un indiciu si un avertisment si ca era nevoie, mai mult ca oricand, sa se realizeze o unitate nationala”. Apoi, ii scriam: „Va propun, domnule general, sa ma intalniti cat mai curand in teritoriu francez, fie in Algeria, fie in Ciad. Am studiat mijloacele ce ne-ar permite sa grupam, sub o putere centrala provizorie, toate fortele franceze din interiorul si exteriorul tarii si toate teritoriile franceze capabile sa lupte pentru eliberarea si salvarea Frantei”.
Daca ma grabeam sa trimit acest mesaj, fatul voia sa marcheze ca nu aveam dreptul sa asteptam, odata ce se prezenta posibilitatea unui acord. Dar daca ii adresam generalului Giraud, era din cauza ca ma gandeam ca el va fi succesorul lui Darlan. Americanii, de fapt, aveau acum camp liber sa-l instaleze la Alger chiar pe omul pe care-l alesesera inca de la inceput si caruia prezenta amiralului ii intarzaiase ascensiunea. Cat despre formalitatile necesare, ele nu depindeau decat de „Consiliul Imperial”, adica de Nouges, Boisson, Chatel si Bergeret, care se aflau, evident, la dispozitia lui Eisenhower si Murphy.
De fapt, generalul Giraud era investit, la 26 decembrie, cu toate puterile, purtand titlul destul de ciudat de „Comandant sef civil si militar”. Daca el accepta propunerea mea, sa ne intalnim amandoi, la o parte de intriganti si de straini, sa chemam la unitate, dand noi insine exemplu, pe cei ce voiau sa alunge inamicul din tara, bazele unui guvern de razboi capabil de a se impune ar fi putut fi puse deindata. Astfel, luni intregi de haos ar fi fost evitate. Dar, in afara ranchiunilor si pretentiilor anumitor francezi care se gaseau acolo, dorinta pe care o aveau aliatii de a mentine sub dependenta lor puterea in Africa de Nord si de a impiedica reaparitia Frantei, ca putere suverana, inainte de sfarsitul razboiului, ar fi intarziat succesul bunului simt national.
Ianuarie 1943: (de la stanga la dreapta) Generalul Henri Giraud, Franklin Delano Roosvelt, Generalul Charles de Gaulle si Winston Churchill la Conferinta de la Casablanca
De fapt, la 29 decembrie, generalul Giraud mi-a adresat un raspuns dilatoriu. Dupa ce-si exprima acordul in ce priveste necesitatea unitatii franceze, el recurgea, pentru a o amana, la acelasi motiv pe care eu il invocasem pentru a o grabi. „Deoarece, zicea el, recentul asasinat a starnit o emotie profunda in randul civililor si militarilor din Africa de Nord, atmosfera actuala nu e favorabila unei intalniri intre noi”. Totusi, evocand situatia militara si preluand, nu fara a o modifica putin, propunerea pe care i-o facusem prin generalul d’Astier de a organiza o legatura reciproca, el adauga: „Cred ca, in ce va priveste, ar fi preferabil sa-mi trimiteti un reprezentat calificat pentru cooperarea fortelor franceze angajate impotriva inamicului comun.”
Evident, eu nu puteam sa accept aceasta atitudine evaziva. Nici nu am primit bine raspunsul sau, ca i-am si telefonat imediat, la 1 ianuarie. In aceasta a doua comunicare, ma felicitam „ca un prim schimb de vederi a avut loc intre noi”. Dar afirmam ca „reunirea intregului imperiu si a tuturor fortelor franceze, in legatura cu rezistenta, nu trebuia nicidecum amanata”.
„Convingerea mea, ii scriam, este ca numai o putere centrala provizorie, pe baza uniunii nationale in vederea razboiului, este susceptibila de a asigura directia eforturilor franceze, pastrarea integrala a suveranitatii franceze si justa reprezentare a Frantei in strainatate”. Ii reinoiam deci lui Giraud propunerea de a ne intalni, adaugand: „Imi dau seama de complexitatea situatiei de la Alger. Dar noi putem sa ne vedem fara a fi deranjati, fie la Fort-Lamy, fie la Brazzaville, fie la Beyrut, cum doriti. Astept cu incredere raspunsul dvs.”.
*
S-a intamplat ca un grav incident, survenit la Alger, in ajun, a intarit argumentele mele. Giraud arestase cateva zeci de persoane care, la debarcare, ii ajutasera pe americani si dintre care multe apartineau politiei sau administratiei. „Comandantul sef civil si militar” explica ziaristilor aliati veniti sa-l interogheze ca era vorba de a preintampina un complot ce urmarea noi asasinate, mai ales, zicea el, „cel al D. Robert Murphy”. Se pare, de fapt, ca sub puterea deziluziei, anumiti oameni care, pana atunci, se legasera de actiunea dilomatului american, ar fi vrut acum sa-i ceara socoteala.
8 noiembrie 1942: debarcarea americanilor la Alger
Asa incat eu puteam pe drept cuvant sa notez in declaratia mea „confuzia care domnea in Africa de Nord franceza”. Si dadeam ca motiv principal excluderea Frantei luptatoare. Constatam consecintele acestui fapt: „Situatie jenanta pentru operatiile militare, fapt ca Franta era privata, in momentul decisiv, de atu-ul pe care l-ar constitui unitatea imperiului ei, stupoarea poporului francez zguduit in mizeria sa…”. Indicam remediul: „Stabilirea unei puteri centrale provizorii si largite, avand ca baza uniunea nationala, ca inspiratie spiritul de razboi si dorinta de eliberare, ca legi legile Republicii…”. Dar, de asemenea, faceam cunoscuta in mod solemn propunerea mea de a ma intalni cu Giraud si convingerea mea ca „situatia Frantei si situatia generala a razboiului nu permiteau nici o intarziere”.
Aceasta declaratie ca si comentariile pe care le-a starnit au impresionat guvernul de la Washington, caruia ii era neplacut sa se vada distanta care separa doctrina sa de politica sa. Indata ce s-a aflat ca eu ii ofeream lui Giraud posibilitatea unei intelegeri si ca acesta ezita s-o accepte, fiecare a inteles ca atitudinea sa reflecta direct sugestiile lui Murphy. Dar atunci, cum sa nu se traga concluzia ca americanii, in timp ce propavaduiau unirea, faceau eforturi s-o impiedice ?
In realitate, presedintele Roosevelt, la adapostul proclamatiilor care afirmau contrariul, intelegea ca problema franceza sa apartina propriului sau domeniu, ca firele diviziilor noastre sa se concentreze in mainile sale, ca puterile publice care ar iesi, intr-o zi, din aceasta dezordine sa fie rezultatul arbitrajului sau. De aceea, la inceput, el mizase simultan pe de Gaulle si pe Petain, apoi il lansase pe Giraud in cariera sa, atunci cand trebuia prevazuta ruptura relatiilor cu maresalul, apoi ridicase orice bariera din calea lui Darlan de indata ce se constatase esecul evadatului de la Koenigstein si, in fine, il repusese pe Giraud pe pista, dupa uciderea amiralului. Acum, presedintele gasise de cuviinta ca Franta luptatoare si sistemul de la Alger sa ramana separate pana in momentul el insusi va impune celor doua parti solutia pe care ar fi ales-o, care, pe deasupra, n-ar fi fost desigur formarea unui adevarat guvern francez.
*
Dar, odata ce America facea razboiul, Roosevelt intelegea ca pacea sa fie o pace americana, ca ii apartinea lui insusi rolul de a-i dicta organizarea, ca statele maturate de aceasta incercare sa fie supuse judecatii sale, ca in special Franta trebuia sa-l aiba ca salvator si ca arbitru. De aceea, faptul ca in plina lupta aceasta se redresa, nu numai sub forma unei rezistente fragmentare si, astfel, comode, ci ca natiune suverana si independenta, contraria intentiile sale. Politic vorbind, el nu avea nici o inclinatie spre mine.
Si nu avea cu atat mai putin cu cat, acasa, el era necontenit confruntat cu opinia publica. Puterea lui provenea de la ea. Dar ea putea sa i-o ia. Chiar in cursul razboiului, Roosevelt a trebuit, de doua ori, sa se prezinte la alegeri. Pe deasupra, in intervale, presa, radioul, interesele il hartuiau pe presedinte. Acesta, inclinat sa seduca, dar jenat in adancul sau de infirmitatea dureroasa impotriva careia lupta cu barbatie, era sensibil la reprosurile si la zeflemelele partizanilor. Or, tocmai politica sa fata de generalul de Gaulle starnea in America cele mai arzatoare controverse. Trebuie sa adaug ca era, ca si o vedeta, invidios pe rolul jucat de altii. Pe scurt, sub manierele curtenitoare ale unui patrician, Roosevelt privea fara bunavointa persoana mea.
Generalul de Gaulle in Parisul eliberat
*
A doua zi, de dimineata, MacMillan si Murphy mi-au prezentat un comunicat conceput in timpul noptii de catre domnii Roosevelt si Churchill si prin care acestia cereau generalilor de Gaulle si Giraud sa si-l insuseasca si sa-l publice impreuna. In ce-l priveste, Giraud il acceptase deja. Conform acestui text anglo-saxon, care astfel ar fi devenit francez, cei doi generali se declarau de acord cu „principiile Natiunilor Unite” si anuntau intentia lor de a forma in comun un comitet pentru a administra imperiul francez in razboi. Fara indoiala, formula era prea vaga pentru a ne angaja realmente la ceva. Dar ea avea triplul inconvenient de a emana de la aliati, de a lasa se inteleaga ca eu renuntam la ceea ce nu era pur si simplu administrarea imperiului, in fine, de a da impresia ca intelegerea era realizata, cand de fapt ea nu era.
Dupa ce am ascultat parerile – unanim negative – ale celor patru insotitori ai mei, am raspuns mesagerilor ca largirea puterii nationale franceze nu ar putea sa rezulte dintr-o interventie straina, oricat de inalta si de amicala ar putea sa fie. Totusi, am acceptat sa-l revad pe presedinte si pe primul ministru inainte de separarea prevazuta dupa-amiaza.
Fapt e ca intrevederea mea cu dl. Churchill a capatat un caracter deosebit de aspru. Dintre toate intalnirile noastre din timpul razboiului, a fost cea mai dura. In cursul unei scene vehemente, primul ministru mi-a adresat reprosuri amare, in care n-am putut sa vad decat albiul jenei sale. Ma anunta ca, intorcandu-se la Londra, avea sa ma acuze public ca am impiedicat intelegerea, sa ridice impotriva mea opinia publica a tarii sale si sa faca apel la cea a Frantei. M-am multumit sa-i raspund ca amicitia mea pentru el si atasamentul fata de alianta engleza ma faceau sa deplorez atitudinea pe care o luase. Pentru a satisface, cu orice pret, America, el imbratisase o cauza inacceptabila pentru Franta, nelinistitoare pentru Europa, regretabila pentru Anglia.
M-am dus, apoi, la Roosevelt. Acolo, primirea fu abila, adica amabila si intristata. Presedintele imi exprima amaraciunea resimtita constatand ca intelegerea cu francezii ramanea incerta si ca el insusi nu putuse sa ma faca sa accept textul unui comunicat. „In treburile omenesti, zicea el, e nevoie sa oferi publicului un pic de drama. Vestea intalnirii d-voastra cu generalul Giraud, in cadrul unei conferinte unde sunt prezent eu si Churchill, daca aceasta veste ar fi fost insotita de o declaratie comuna a sefilor francezi si chiar daca nu ar fi fost vorba de un acord teoretic, ar fi produs efectul dramatic care trebuie cautat”. – „Lasati-ma pe mine, i-am raspuns. Va exista un comunicat, chiar daca nu oate fi cel al d-voastra.”
Apoi, i-am prezentat presedintelui pe colaboratorii mei. Atunci au aparut dl. Churchill, generalul Giraud si suita lor, in fine, o multime de comandanti militari si functionari aliati. In timp ce toata lumea se aduna in jurul presedintelui, Churchill si-a repetat cu voce tare diatriba in contra mea si amenintarile, cu intentia evidenta de a flata amorul propriu putintel deceptionat al lui Roosevelt. Acesta se prefacea ca nu remarca nimic, dar, prin contrast, adopta un ton de mare amabilitate pentru a-mi face ultima sa cerere, la care – cum spunea – tinea foarte mult. „Ati accepta, cel putin, zise el, sa va fotografiati alaturi de mine si de primul ministru britanic in acelasi timp cu generalul Giraud ? – „Foarte bucuros, am raspuns, caci am cea mai mare stima fata de acest mare soldat”. – „Si veti merge chiar pana acolo, striga presedintele, incat sa strangeti mana generalului Giraud in prezenta noastra si a obiectivului ?” Raspunsul meu a fost: I shall do that for you (o voi face pentru dvs., n.O.A.).
Atunci, dl. Roosevelt, incantat, sa lasa transportat in gradina unde erau, dinainte, pregatite patru scaune, aranjate numeroase camere de luat vederi si aliniati, cu stiloul in mana, mai multe randuri de reporteri. Cei patru actori abordara surasul. Fura facute gesturile de rigoare. Totul mergea bine ! America urma sa fie satisfacuta crezand ca vede, din aceste imagini, ca problema franceza isi gasise un adevarat deus ex machina in persoana presedintelui.
ORIZONT ALTERNATIV 