Ginerele lui Mussolini se spovedește: jurnalul lui Ciano

Ciano
Galeazzo Ciano, ministru de externe in guvernul lui Mussolini si totodata ginere al acestuia

Incă șase luni de război: mai-noiembrie 1942. Este perioada unui nou și disperat efort al naziștilor de a obține un rezultat decisiv pe frontul de est, perioada ultimului lor marș înainte pe teritoriul sovieticilor, până în inima Caucazului și până la Stalingrad, orașul de pe Volga, ai cărui apărători vor intra simultan în istorie și în legendă.

Ofensiva hitleristă înregistrează unele succese inițiale, dar, cu prudența dobândită printr-o lungă și amară experiență, Ciano nu se mai obosește nici măcar să le consemneze. In schimb, cu o percepție ascuțită de aceeași experiență, el înregistrează toate simptomele premonitorii ale viitorului dezastru al Reichului: demoralizarea soldaților trimiși la moarte în urmărirea unei victorii din ce în ce mai spectrale, dureroasa decepție a populației civile din Germania, trezită la realitatea unor suferințe pe care cei înșelați de Führer le crezuseră rezervate exclusiv popoarelor din tabăra adversă, lenta dar ineluctabila dezagregare a clicii din jurul Führerului, în sânul căreia conflictele se întețesc pe măsură ce crește iuțeala de lunecare pe panta înfrângerii.

Regimul fascist din Italia nu o duce nici el mai bine. Jurnalul ministrului său de externe ne dezvăluie acum una din cele mai monumentale bufonerii ale războiului. Convins (ca și Ciano, de altfel) că ofensiva din iulie a lui Rommel va duce la cucerirea Egiptului, Mussolini pleacă în Libia, unde așteaptă momentul când își va putea face intrarea în Cairo. Așteptarea dureaza trei săptamâni, în cursul căreia ducele pregătește minuțios împărțirea, până la ultimul fir de păr, a blănii unui urs aflat încă în plină pădure. Ursul refuză, însă să se lase vânat și Mussolini se înapoiază la Roma, cu propria sa coadă între picioare. Un detaliu picant, pe care ginerele său il omite, poate din caritate: pentru proiectata paradă din capitala Egiptului, dictatorul și-a pregătit un splendid armăsar alb, cu harnașamentul din piele de Cordoba, încrustată cu pietre prețioase. Mândrul Bucefal a facut și el cale întoarsă, dar somptuoasele sale veșminte au dispărut, subtilizate de un amator de giuvaeruri – rămas necunoscut – din anturajul ducelui.

In acest timp, familia Petacci continua să-și facă de cap, traficând acum aurul cu kilogramele. Afacerea se descoperă și Mussolini e pus la curent cu ea, exact în momentul marelui triumf scontat în Egipt. In aparentă, Ciano înregistrează peripețiile cazului cu o stranie obiectivitate, ca și cum ar comenta o competiție sportivă – ce-i drept, de un tip mai special. In rândurile lui se simte totuși satisfacția ginerelui în sfârsit capabil să-și ia într-un fel revanșa asupra unui socru despotic, grație căruia are parte de o situație privilegiată, dar și de numeroase muștruluieli și umilințe. Peste un an, noile sale ranchiune acumulate vor juca un rol de seamă în doborârea de la putere a ducelui.

Dincolo însă de marile evenimente sau de meschinele întâmplări, dincolo de portretele sinistre și grotești ale căpeteniilor naziste și fasciste, pe care Ciano le gravează cu o incisivitate crescândă, din paginile ce urmează se degajă prezența mereu mai accentuată a unui sentiment pe care aceste căpetenii îl încearcă în fața întorsăturii luate de război, mai întâi pe frontul de est, apoi și pe celelalte teatre de luptă: teama față de prăbușirea care se apropie.

Nicolae Minei

Mai 1942

1.V. Nu întâlnești niciun bărbat valid în orașele și târgurile Germaniei: nu vezi decât femei, copii, bătrâni și muncitori străini, sclavi mai bine-zis. Vizitând o tabără de muncitori italieni, Edda a vazut unul care era rănit la ambele brațe, de pe urma unui vătaf nițeluș mai brutal […].

Pierderile în Rusia sunt grele. Ribbentrop vorbește de 270 000 de morți, generalul Marras de 700 000. Punând la socoteală și pe cei mutilați, degerați sau bolnavi irecuperabili, ajungi la aproape trei milioane.

batalia de la stalingrad
Bătălia de la Stalingrad

Aviația britanică întreprinde raiduri puternice. Rostok si Lübeck au fost literalmente rase de pe fața pământului. Köln a suferit distrugeri grave. Nemții răspund bombardand – dar mai puțin violent – orașele engleze. Totuși, asta nu consolează pe cetățenii Reichului, care au luat bunul obicei de a da mereu lovituri altora, dar nu și de a încasa ei înșiși. Ceea ce-i face pe mulți dintre nemții care au devastat jumătate din Europa să se plângă de brutalitatea englezilor, care distrug locuințele a numeroase  „familii prusace nevinovate” […]

11.V.  Demoralizarea ungurilor se reflectă clar într-o anecdotă care circulă la Budapesta. Ministrul Ungariei la Washington declară război Statelor Unite, dar funcționarul american care primește comunicarea nu prea e la curent cu situația din Europa și pune câteva întrebări: 

– Ungaria e republică ?

– Nu, e regat.

– Atunci aveți un rege ?

– Nu, avem un amiral.

– Așadar, aveți o flotă ?

– Nu, nici nu avem ieșire la mare.

– Dar aveți revendicări ?

– Da.

– La adresa cui ? A Statelor Unite ?

– Nu.

– A Rusiei ?

– Nu.

– Atunci la adresa cui ?

– A României.

– Deci, veți declara război României ?

– Nu, cu ea suntem aliați. […]

18.V. Ducele îmi telefonează ca să-i spun Eddei „să nu vorbească cu nimeni, absolut cu nimeni, despre ceea ce a văzut în Germania”. Iată de ce regele i-a spus lui Mussolini: „Roma vuiește că într-un spital din Germania se afla internat un muncitor italian căruia i s-au tăiat degetele” […]

Lucrurile merg prost în Slovenia: înaltul comisar cere trimiterea altor 24 000 de soldați. Se pare ca trupele noastre nu mai pot trece pe strazile Ljublianei: în spatele fiecărei uși, al fiecărei ferestre îi pândește câte o armă […]

27. V. La întoarcerea din Rusia, Sorrentino îmi comunică impresiile și pronosticurile sale. Primele nu sunt deloc frumoase, celelalte – deloc reconfortante. Descrie atât de viu și zguduitor brutalitatea germanilor, care tinde să ia forma unei crime continue, încat aproape  nu-ți vine să-l crezi. Populații întregi masacrate, femei violate, copii uciși; iată ce se întâmplă zilnic.

Acestor fapte li se opune ferma hotărâre a bolșevicilor de a lupta până la capăt, deoarece au certitudinea victoriei. In plus, moralul nemților ar fi mult mai coborât decât ne închipuim noi […]

Iulie 1942

2.VII. Mussolini îmi telefonează înstrucțiuni pentru a negocia cu germanii viitorul statut politic al Egiptului și a le propune ca Rommel să fie numit comandat militar și un italian administrator civil […]

3.VII  Hitler răspunde că e de acord cu Rommel, dar ca își rezerva pe mai târziu răspunsul privind administratorul italian, caci numirea lui depinde de felul cumva fi reprezentat Reichul in Egipt. O reactie engleza, brusca și neprevăzută, ne obligă sa ne oprim la El Alamein […]

20. VII. Mussolini se întoarce la Roma astă seară. Înapoierea lui, ca și știrile din Libia, au convins publicul că visele noastre frumoase cu privire la Egipt s-au spulberat. In unele cercuri de la statul major se ia în considerare oportunitatea unei retrageri […]

23.VII  Ducele se dezlănțuie împotriva militarilor, care  „l-au făcut de râs a doua oară, momindu-l pe front într-un moment nepotrivit” (aluzie și la deplasarea sa în Albania, pe vremea când ne băteau grecii). De data aceasta, a ordonat lui Cavallero să-i telegrafieze cuvântul Tevere în clipa când înaintarea trupelor noastre până la Canalul de Suez e neîndoielnică. Parola a sosit la 27 iunie. Plecarea a întârziat cu două zile din cauza unui ciclon, care făcea imposibilă călătoria cu avionul. O dată ajuns acolo, ducele și-a dat seama că lucrurile nu merg bine […]

rommel
Rommel – Vulpea Desertului

August 1942

1.VIII. Situația în Sicilia devine serioasă; țaranii refuza să mai livreze grâul și, în câteva rânduri, au tras asupra agenților însărcinați cu colectarea lui. Pe baza rapoartelor întocmite de Sănătatea Publică, Buffarini a arătat lui Mussolini că, în diferite grupuri de muncitori, încep să se constate edeme provocate de foame.

6.VIII Situația in Romagna e proastă și nesigură […] De vină par a fi femeile din familia Mussolini, care îșși vâră nasul în treburile locale. Li s-a alăturat acum și Clara Petacci: de la Rimini, unde-și petrece vacanța la băi, ea judecă, ordonă și se ține de intrigi. Are ca factotum pe un anume Spisani, maestru de dans în niște săli de mâna a treia. Pe seama ei se povestesc episoade ridicole. După cât se pare, s-a dus de curând la Budapesta, lucru verosimil, deoarece vrea să-și anuleze căsătoria. Întrebată de cineva cum a decurs voiajul, Clara a răspuns: „Nu am participat la nicio recepție, la nicio festivitate. M-am dus acolo în cel mai strict incognito” […]

31.VIII  Aseară, la ora 8, Rommel a declanșat ofensiva în Libia. Și-a ales bine ziua și ora, când nimeni nu se mai aștepta la un atac și când, pe mesele englezilor, își făcuseră apariția sticlele cu whisky. Mussolini nu se pronunță, dar e de un desăvârșit optimism […]

Septembrie 1942

1.IX  Nimic foarte nou. In Egipt englezii se retrag spre mare și nu opun decât o slabă rezistență.

2.IX  Rommel a oprit din cauza lipsei de carburanți. In două zile, trei dintre petrolierele noastre au fost scufundate. Cavallero susține că asta nu va modifica cu nimic mersul operațiunilor și că se vor găsi alte mijloace pentru a trimite benzina în Africa. In locul petrolierelor, prea ușor de reperat, vom folosi vase obișnuite și chiar nave – spital. E un truc vechi, care reușește doar o bucată de vreme. In orice caz, Cavallero susține că Rommel va ajunge, de data aceasta, până la Canalul de Suez.

27. VII. […] Ducele își dă seama că evenimentele militare au zdruncinat moralul populației. Indeosebi rezistenta sovietică la Stalingrad pune masele pe gânduri, făcându-le să înțeleagă marele atașament al rușilor față de regimul lor, în slujba căruia își pun toate excepționalele lor calități și tot spiritul lor de sacrificiu.

Ducele a primit vizita lui Rommel, care i-a declarat că pleacă în concediu pe șase săptămâni. Mussolini e convins ca nu se va mai întoarce în Africa […]

30. VIII. De la Berlin și Viena ne sosesc rapoarte foarte pesimiste. Chiar și Alffieri, cu mulți de  „dacă” și de  „dar”, după obiceiul lui, spune ca treburile merg prost și că ofensiva de vara în est nu si-a atins scopul. Pe de alta parte, bombardamentele aeriene terorizază populația germană și, adesea, îi paralizează existența […]

Octombrie 1942

7. X. Dr. Kesterer, despre care Himmler spune că e un  „Budha magic” și care vindecă orice boală prin masaje, mi-a povestit azi dimineață că Himmler și Ribbentrop sunt la cuțite, dar că primul e puternic, în vreme ce cel de-al doilea va fi lichidat, fiind  „nebun și bolnav”. Nici măcar Hitler nu-l mai primește aproape deloc. S-ar putea să fie adevarat, cel puțin în parte, căci Ribbentrop s-a opus din răsputeri călătoriei lui Himmler în Italia și se mai agită și acum ca programul recepțiilor să fie redus la minimum […]

mussolini
Mussolini

9.X  Lungă convorbire cu generalul Ame, șeful serviciului de informații militare. E foarte pesimist. Toate datele culese, ca si deducțiile ce se pot trage din ele, arată că anglo-saxonii pregătesc o debarcare masivă în Africa de Nord, de unde intenționează să lanseze o ofensivă împotriva Axei. Logic, prin poziția sa geografică, Italia e primul lor obiectiv. Cât timp vom avea puterea să rezistam unei acțiuni ofensive grele, serioase si metodice, venind din aer și de pe mare ? […]

 11.X.  Il primesc pe Himmler la gară. Vine de pe frontul de est. Nu-si ascunde bucuria ca se află din nou într-un oraș frumos, sub un cer albastru. Amintirea frontului e și pentru el un coșmar și nu se ferește s-o spună […]

19.X. Mussolini tocmai se pregătea să meargă la Palatul Veneția, pentru a-l primi pe Göring, când Machensen l-a informat că mareșalul Reichului suferă, din noaptea trecută, de un acces de dizenterie atât de violent, încât „nu-i e cu putință să se ridice de pe tron nici măcar zece minute”. Expresia nu e tocmai respectoasă, dar e textuala. Bismarck a repetat-o și el pe un ton ironic. Trebuie să recunoaștem că această maladie nu prea cedează cu fastuoasa îngâmfare a Reichsmarschallului […]

23. X.  Genova a fost foarte grav lovită de aviația engleză, deși numai vreo douazeci de aparate au participat la atac […]

24.X. Englezii au atacat în Africa. Pentru moment, veștile ne sunt favorabile. Pe uscat, inamicul nu a înregistrat niciun succes. Totuși, generalul von Stumme, care-l înlocuia pe Rommel, a fost ucis.

Genova și Milano au suferit din nou grele bombardamnte aeriene.

 

Revolutia franceza din 1789

Delacroix-Revolutia franceza

Criza Vechiului Regim

Inainte de 1789 exista in Franta cadrul social, economic si politic care va fi cunoscut de aici inainte sub denumirea de Vechiul Regim. Structura societatii era, in esenta, feudala. Ea se intemeia pe privilegiul nasterii si pe averea funciara. In secolul al XVIII-lea societatea franceza era impartita in ordine si stari. Originea celor trei ordine dateaza din Evul mediu, cand s-a ivit deosebirea intre cei care se roaga (oratores), cei care se lupta (bellatores) si cei care muncesc pentru a asigura traiul celorlalti (laboratores).

Dar aceasta structura traditionala era subminata de evolutia economiei si a noului mod de gandire. Populatia Frantei numara in preajma revolutiei 25 milioane de locuitori, dintre care 350 000 erau nobili, dar cu o structura foarte eterogena. Nobilimea de curte, circa 4 000 de persoane, locuia la Versailles si forma anturajul regelui. Traia in mare lux, din pensiile si ajutoarele acordate din bugetul statului, din soldele militare sau din veniturile slujbelor indeplinite la curte.

Totusi, marea nobilime era partial ruinata. Risipa, luxul si viata de la curte implicau cheltuieli mult mai mari decat veniturile, iar majoritatea domeniilor au fost amanetate sau vandute. Cu totul alta era situatia nobilimii provinciale, ruinata si ducand o viata modesta pe domeniile ei. Principala sursa de venituri consta in perceperea drepturilor feudale de la tarani, chiar daca valoarea lor scazuse foarte mult in secolul al XVIII-lea.

Clerul, insemnanad circa 130 000 de persoane, se proclama el insusi cea mai inalta treapta a Regatului. Se bucura de insemnate privilegii politice, fiscale si juridice. Membrii clerului superior, episcopii si abatii se recrutatu din randurile nobililor. Fastul si grandoarea in care traiau principii bisericii egalau luxul marilor nobili laici. In schimb, preotii de tara, cuprinzand 50 000 de parohi, duceau o existenta modesta alaturi de enoriasii lor.

Alaturi de nobilimea de sange sau de spada, in secolele XVI-XVIII s-a format nobilimea judiciara, a magistratilor, care cumparau acest titlu si intrau in randurile nobilimii de roba. Instantele judiciare supreme, care se numeau parlamente, constituiau un monopol al acestei aristocratii de functionari. Profitand ca in Franta Vechiului Regim legile intrau in vigoare abia dupa ce erau inregistrate in condica Parlamentului din Paris, nobilimea judiciara respingea sistematic reformele, devenind garantul mentinerii privilegiilor.

palatul_versailles

Palatul Versailles, Sala Oglinzilor

Starea a treia cuprindea burghezia alcatuita din 2 milioane de bancheri, industriasi, negustori si liberi-profesionisti (avocati, medici, notari). Taranimea, care numara 20 de milioane de agricultori, forma cea mai mare parte a starii a treia. Tot in aceasta categorie sociala se mai gaseau 2 milioane de muncitori, mestesugari, mici comercianti, ucenici si calfe care locuiau la orase si alcatuiau o forta sociala exploziva.

Concluzionand, se poate afirma ca 4 % din populatia Frantei, clerul si nobilimea, starile privilegiate, monopolizau accesul la functiile superioare si beneficiau de scutirea totala sau partiala de la plata impozitelor.Vechiul Regim era o societate a privilegiilor impotriva careia s-a ridicat starea a treia.

Criza monarhiei absolutiste franceze a inceput dupa 1715, anul mortii lui Ludovic al XIV-lea. Finantele erau secatuite de desele razboaie, iar populatia vlaguita si profund nemultumita. Regele Ludovic al XV-lea a antrenat tara intr-o serie de razboaie inutile avand ca rezultat scaderea prestigiului Frantei si o criza financiara care va dainui pana la revolutie. Politica falimentara a lui Ludovic al XV-lea a fost ilustrata de incheierea umilitoarei paci de la Paris din 1763, cand Franta pierdea in favoarea Angliei teritorii precum Canada, Lousiana si India. In schimb, monarhia franceza a sprijinit lupta de eliberare a coloniilor engleze din America de Nord, dar cu pretul adancirii crizei finantelor publice.

Regele Ludovic al XVI-lea a esuat in toate incercarile de a reforma finantele tarii. Rand pe rand ministrii Turgot, Necker si Calonne care au incercat sa legifereze impozitarea nobilimii au fost demisi la presiunile privilegiatilor. Se produce asa-numita  „revolta a nobilimii”, prin care s-a respins orice incercare de reformare a institutiilor aristocratice. La fel ca si in Anglia, cauza imediata a declansarii revolutiei a fost criza financiara si impotrivirea la reforme a categoriilor privilegiate. Starea de spirit favorabila marii schimbari a fost pregatita de ganditorii iluministi, de critica vechilor structuri, care in Franta a avut dimensiuni nationale.

Revolutia moderata

Statul fiind amenintat cu falimentul, regele Ludovic al XVI-lea a convocat Adunarea Starilor Generale pentru luna mai 1789. Aceasta adunare de tip medieval nu mai fusese convocata din 1614. In perioada alegerilor de delegati pentru Adunarea Starilor Generale au fost redactate peste 40 000 de caiete de doleante, petitii in care se cerea regelui sa renunte la absolutism, sa accepte o constitutie, defiintarea privilegiilor, reforma justitiei si administratiei. Impotriva regelui si a privilegiatilor, burghezia impune, in decembrie 1788, dublarea reprezentantilor starii a treia, ceea ce ii permite sa aiba tot atatea delegati ca si celelalte doua stari la un loc.

ludovic_xvi_si_starile_generale

Ludovic al XVI-lea si Adunarea Starilor Generale

 Regele a deschis Adunarea Stailor Generale la 5 mai 1789 fara a pomeni nimic despre reforme, cerand doar adoptarea de noi impozite. Delegatii starii a treia, la propunerea abatelui Sieyes, considerand ca reprezinta 96% din natiune, s-au proclamat Adunare Nationala, iar membrii ei jura sa ramana uniti pana ce vor da Frantei o constitutie. Astfel, la 9 iulie, se declara Adunare Nationala Constituanta. In urma acestor evenimente revolutia politica si juridica era infaptuita. Monarhia absolutista a sucombat. Suveranitatea nationala inlocuieste suveranul de drept divin. Guvernarea Frantei se va face in baza unui contract incheiat intre suveran si natiune. In acest stadiu, se poate vorbi de o monarhie moderata, dupa model englez.

Regle, rau sfatuit, concentreaza trupe in jurul Parisului. Acest fapt provoaca revolta maselor populare. Parizienii se inarmeaza si alcatuiesc Garda Nationala condusa de marchizul de La Fayette. Se instituie o municipalitate revolutionara in frunte cu savantul Bailly.

La 14 iulie 1789 este atacata Bastilia, simbolul absolutismului monarhic. Aceste evenimente declanseaza revolta taranimii si a provinciilor. Franta este zguduita de Marea Frica, sute de castele si resedinte nobiliare au fost atacate si distruse documentele care cuprindeau obligatiile taranilor. Incepe emigrarea in masa a nobilimii in dreapta Rinului, in teritoriile germane. In noaptea de 4 – 5 august 1789 Adunarea Nationala Constituanta a hotarat abolirea privilegiilor feudale. In cateva ore ordinea sociala a Vechiului Regim este suprimata si este proclamat principiul egalitatii cetatenilor in fata legelilor. Aceasta revolutie sociala a venit in continuarea fireasca a celei politice.

Principiile noii societatii au fost cuprinse in Declaratia Drepturilor Omului si Cetateanului din 26 august 1789 care adopta ideile filosofiei Luminilor. Ea enunta, in definitii lapidare, drepturile naturale ale omului: libertatea, proprietatea, siguranta persoanei, rezistenta la opresiune. Statul se organiza pe principiul suveranitatii poporului si al separarii puterilor in stat.

Adancirea crizei economice impune Constituantei sa confiste averile bisericesti, in noiembrie 1789, si sa le transforme in bunuri nationale. Pe baza lor s-au emis asignatele, un fel de bonuri de tezaur. Domeniile bisericesti au fost cumparate de burghezie realizandu-se un urias transfer de proprietate. Legislatia feudala va fi inlocuita prin decretarea libertatii economice, a desfiintarrii bresleleor si vamilor interne si prin reformarea impozitelor.

 caderea-bastiliei

Caderea Bastiliei

 Franta a fost impartita in 83 de departamente formate, la randul lor, din districte, cantoane si comune. In 1790 a fost adoptata Constitutia civila a clerului organizand Biserica ca pe o institutie nationala, independenta de papa. Prin Constitutia din 1791, Franta devine o monarhie constitutionala. Puterea legislativa o detinea Adunarea Legislativa, aleasa pe 2 ani. Puterea executiva era incredintata regelui, iar cea judecatoreasca apartinea judecatorilor alesi.

In cadrul Adunarii Legislative (1 oct. 1791 – 20 sept. 1792) s-au conturat gruparile politice. Girondinii, straluciti oratori, reprezentau marea burghezie. Gruparile radicale gravitau in jurul iacobinilor si cordelierilor. Declansarea razboiului impotriva Austriei si Prusiei, dezastrele suferite pe fronturi, au radicalizat natiunea. Insurectia parizienilor din 10 august 1792 a dus la arestarea regelui si la suprimarea monarhiei. S-a ales o noua adunare, Conventia Nationala, care la 22 septembrie 1792 a proclamat Republica Franceza, una si indivizibila.

In istoria Conventiei se disting trei etape: cea girondina, cea iacobina si perioada thermidoriana. Procesul regelui si ghilotinarea lui Ludovic al XVI-lea (21 ianuarie 1793) au radicalizat revolutia. Impotriva Frantei se formeaza prima coalitie in primavara anului 1793. O noua ridicare a parizienilor (31 mai – 2 iunie 1793) se soldeaza cu excluderea girondinilor din conventie si aducerea la putere a iacobinilor.

Dictatura iacobina. Teroarea

Ca sa salveze revolutia, iacobinii au fost nevoiti sa recurga la masuri exceptionale. Au folosit dictatura puterii executive si teroarea pentru combaterea contrarevolutionarilor. Robespierre, Marat, Danton, Saint-Just au reusit o mobilizare totala a populatiei si a resurselor economice. Comitetul Salvarii Publice, condus de Robespierre, actiona ca putere executiva, iar Comitetul Sigurantei Generale alaturi de Tribunalul Revolutionar ii urmareau pe dusmanii revolutiei. Puterea legislativa si autoritatea suprema apartinea Conventiei Nationale dominata de iacobini.

Constitutia anului I (1793), elaborata de iacobini, stabilea ca  „scopul societatii este fericirea generala”. Nu a fost aplicata datorita razboiului. In plan economic, au fost desfiintate toate obligatiile feudale, au fost improprietariti taranii fara rascumparare, s-au fixat preturi maximale la produsele de prima necesitate.

Organizatorul victoriei in plan militar a fost Lazare Carnot. In cateva luni teritoriul Frantei este eliberat si se trece la ofensiva in Belgia. Paradoxal, marile victorii vor dezbina tabara iacobinilor. Hebert, partizan al terorismului in guvernare, staruia sa se mearga  „cu ghilotina in frunte”. Hebertistii erau puternici in clubul cordelierilor si in foburgurile Parisului, unde conduceau sectiile de sanchiloti (revolutionari proveniti din cartierele sarace ale oraselor).

Pentru a lovi in preotime si in catolicism, ei au initiat miscarea ateista, au impus introducerea Cultului Ratiunii si au inceput decrestinizarea. Catedrala Notre Dame din paris a fost transformata in Templul Ratiunii.

Icobinii au alcatuit calendarul republican.

Danton, Hebert si alti adversari ai lui Robespierre au fost ghilotinati. Marea Teroare din ultimele saptamani ale dictaturii iacobine a ingustat pana la disparitie sprijinul popular pentru Robespierre. Prin complotul din 9 thermidor (27 iulie 1794) acesta si sustinatorii sai au fost ghilotinati. Conventia Nationala trece sub controlul elementelor moderate sau thermidoriene. O data cu executia lui Robespierre, revolutia radicala a luat sfarsit.

Conventia Thermidoriana si Directoratul

Conventia Thermidoriana (27 iulie 1794 – 26 octombrie 1795) a fost dominata de noii imbogatiti. Thermidorienii, adepti ai spiritului republican moderat, au ridicat restrictiile impuse de iacobini presei, economiei, culturii sau religiei catolice. Anularea Legii Maximului (decembrie 1794) a redat comertului libertatea ceruta de burghezie. S-a renuntat la rigorismul iacobin si viata cotidianaa celor bogati a revenit la efervescenta din timpul Vechiului Regim. Tonul il dadeau celebre curtezane precum Tereza Cabarrus (Notre Dame de Thermidor), devenita doamna Tallien, doamnele Recamier, de Staël, ori Hamelin, care patronau cele mai frecventate saloane. Era o descatusare dupa teroarea iacobina.

French-Revolution-execution_of_louis_xvi

Executia regelui Ludovic al XVI-lea

Doua erau pericolele care amenintau Conventia Thermidoriana: iacobinii si regalistii. Ultimele incercari ale adeptilor iacobinilor de a rasturna noua putere, cu sprijinul foburgurilor pariziene, au fost inabusite de armata in mai 1795. Emigrantii regalisti sprijiniti de Anglia au debarcat in Bretania in iunie 1795, dar vor fi infranti de trupele generalului Hoche. O alta rascoala regalista, in octombrie 1795, i-a oferit prilejul tanarului general Napoleon Bonaparte sa se remarce si sa candideze cu succes la comanda unei armate a Directoratului.

Politica externa a thermidorienilor o continua pe cea initiata de iacobini. Olanda a fost cucerita (ianuarie 1795) si transformata in Republica Batava, una dintre numeroasele republici-surori cu care se va inconjura Franta. Prusia, dorind sa participe la a treia impartire a Poloniei (1795), va incheia Pacea de la Basel (1795), recunoscand rinul ca hotar cu Franta si neutralizarea Germaniei de nord. Tot la Basel se semneaza pacea cu Spania, tara care paraseste coalitia antifranceza. In lupta vor ramane doar Anglia si Austria. A fost elaborata Constitutia anului III (1795) care organiza Franta sub forma Directoratului (1795-1799).

Puterea legislativa era incredintata celor doua consilii: Consiliul Batranilor (Senatul) si Consiliul Celor Cinci Sute. Puterea executiva apartinea celor 5 directori care formau Directoratul. A rezultat un regim lipsit de autoritate, corupt si aflat la discretia comandantilor militari.

Noul regim dictatorial continua razboiul cu Austria si Anglia. Armata din Italia a fost pusa sub comanda tanarului general Napoleon Bonaparte. El reface moralul si disciplina unei armateneglijate si demoralizate. Infrange succesiv cinci armate austriece in luptele de la Lodi, Arcole, Rivoli. Succesele lui Napoleon au uimit lumea, care s-a convins ca  „dupa atatea veaccuri, Cezar si Alexandru aveau un urmas” (Stendhal). Austria semneaza pacea de la Campo-Formio (octombrie 1797), prin care recunoaste Frantei stapanirea malului stang al Rinului si Lombardia, primind doar Venetia ca despagubire.

Tratatul de la Campo Formio

(17 octombrie 1797)

Pacea care s-a semnat punea capat primei coalitii incheiate impotriva Revolutiei Franceze. Numai Anglia a mai continuat ostilitatile.

Art. 3. Maiestatea Sa Imparatul, rege al Ungariei si Boiemiei, renunta in favoarea Republicii Franceze la toate drepturile si titlurile asupra provinciilor belgiene cunoscute sub numele de Tarile de Jos Austriece.

Art. 7. M.S. Imparatul… renunta pentru totdeauna, in favoarea Republicii Cisalpine, la toate drepturile si titlurile pe care le poseda inainte de razboi asupra teritoriilor care acuma fac parte din Republica Cisalpina.

 Ioan Aurel Pop, Revolutia franceza

CHARLES DE GAULLE – Memorii de razboi

charles-de-gaulle-4   Pentru unitatea franceza, disparitia lui Darlan comporta consecinte mari. Trebuia sa profit de pe urma ei. La 25 decembrie i-am telefonat generalului Giraud ca „atentatul de la Alger era un indiciu si un avertisment si ca era nevoie, mai mult ca oricand, sa se realizeze o unitate nationala”. Apoi, ii scriam: „Va propun, domnule general, sa ma intalniti cat mai curand in teritoriu francez, fie in Algeria, fie in Ciad. Am studiat mijloacele ce ne-ar permite sa grupam, sub o putere centrala provizorie, toate fortele franceze din interiorul si exteriorul tarii si toate teritoriile franceze capabile sa lupte pentru eliberarea si salvarea Frantei”.

Daca ma grabeam sa trimit acest mesaj, fatul voia sa marcheze ca nu aveam dreptul sa asteptam, odata ce se prezenta posibilitatea unui acord. Dar daca ii adresam generalului Giraud, era din cauza ca ma gandeam ca el va fi succesorul lui Darlan. Americanii, de fapt, aveau acum camp liber sa-l instaleze la Alger chiar pe omul pe care-l alesesera inca de la inceput si caruia prezenta amiralului ii intarzaiase ascensiunea. Cat despre formalitatile necesare, ele nu depindeau decat de „Consiliul Imperial”, adica de Nouges, Boisson, Chatel si Bergeret, care se aflau, evident, la dispozitia lui Eisenhower si Murphy.

De fapt, generalul Giraud era investit, la 26 decembrie, cu toate puterile, purtand titlul destul de ciudat de „Comandant sef civil si militar”. Daca el accepta propunerea mea, sa ne intalnim amandoi, la o parte de intriganti si de straini, sa chemam la unitate, dand noi insine exemplu, pe cei ce voiau sa alunge inamicul din tara, bazele unui guvern de razboi capabil de a se impune ar fi putut fi puse deindata. Astfel, luni intregi de haos ar fi fost evitate. Dar, in afara ranchiunilor si pretentiilor anumitor francezi care se gaseau acolo, dorinta pe care o aveau aliatii de a mentine sub dependenta lor puterea in Africa de Nord si de a impiedica reaparitia Frantei, ca putere suverana, inainte de sfarsitul razboiului, ar fi intarziat succesul bunului simt national.

January 1943: General Henri Giraud, President Franklin Delano Roosevelt, General Charles de Gaulle and Winston Churchill at the Casablanca Conference. (Photo by Fox Photos/Getty Images)

Ianuarie 1943: (de la stanga la dreapta) Generalul Henri Giraud, Franklin Delano Roosvelt, Generalul Charles de Gaulle si Winston Churchill la Conferinta de la Casablanca

De fapt, la 29 decembrie, generalul Giraud mi-a adresat un raspuns dilatoriu. Dupa ce-si exprima acordul in ce priveste necesitatea unitatii franceze, el recurgea, pentru a o amana, la acelasi motiv pe care eu il invocasem pentru a o grabi. „Deoarece, zicea el, recentul asasinat a starnit o emotie profunda in randul civililor si militarilor din Africa de Nord, atmosfera actuala nu e favorabila unei intalniri intre noi”. Totusi, evocand situatia militara si preluand, nu fara a o modifica putin, propunerea pe care i-o facusem prin generalul d’Astier de a organiza o legatura reciproca, el adauga: „Cred ca, in ce va priveste, ar fi preferabil sa-mi trimiteti un reprezentat calificat pentru cooperarea fortelor franceze angajate impotriva inamicului comun.”

Evident, eu nu puteam sa accept aceasta atitudine evaziva. Nici nu am primit bine raspunsul sau, ca i-am si telefonat imediat, la 1 ianuarie. In aceasta a doua comunicare, ma felicitam „ca un prim schimb de vederi a avut loc intre noi”. Dar afirmam ca  „reunirea intregului imperiu si a tuturor fortelor franceze, in legatura cu rezistenta, nu trebuia nicidecum amanata”.

„Convingerea mea, ii scriam, este ca numai o putere centrala provizorie, pe baza uniunii nationale in vederea razboiului, este susceptibila de a asigura directia eforturilor franceze, pastrarea integrala a suveranitatii franceze si justa reprezentare a Frantei in strainatate”.  Ii reinoiam deci lui Giraud propunerea de a ne intalni, adaugand: „Imi dau seama de complexitatea situatiei de la Alger. Dar noi putem sa ne vedem fara a fi deranjati, fie la Fort-Lamy, fie la Brazzaville, fie la Beyrut, cum doriti. Astept cu incredere raspunsul dvs.”.

*

S-a intamplat ca un grav incident, survenit la Alger, in ajun, a intarit argumentele mele. Giraud arestase cateva zeci de persoane care, la debarcare, ii ajutasera pe americani si dintre care multe apartineau politiei sau administratiei. „Comandantul sef civil si militar” explica ziaristilor aliati veniti sa-l interogheze ca era vorba de a preintampina un complot ce urmarea noi asasinate, mai ales, zicea el, „cel al D. Robert Murphy”. Se pare, de fapt, ca sub puterea deziluziei, anumiti oameni care, pana atunci, se legasera de actiunea dilomatului american, ar fi vrut acum sa-i ceara socoteala.

debarcarea americanilor la alger

8 noiembrie 1942: debarcarea americanilor la Alger

 Asa incat eu puteam pe drept cuvant sa notez in declaratia mea „confuzia care domnea in Africa de Nord franceza”. Si dadeam ca motiv principal excluderea Frantei luptatoare. Constatam consecintele acestui fapt: „Situatie jenanta pentru operatiile militare, fapt ca Franta era privata, in momentul decisiv, de atu-ul pe care l-ar constitui unitatea imperiului ei, stupoarea poporului francez zguduit in mizeria sa…”. Indicam remediul: „Stabilirea unei puteri centrale provizorii si largite, avand ca baza uniunea nationala, ca inspiratie spiritul de razboi si dorinta de eliberare, ca legi legile Republicii…”. Dar, de asemenea, faceam cunoscuta in mod solemn propunerea mea de a ma intalni cu Giraud si convingerea mea ca  „situatia Frantei si situatia generala a razboiului nu permiteau nici o intarziere”.

Aceasta declaratie ca si comentariile pe care le-a starnit au impresionat guvernul de la Washington, caruia ii era neplacut sa se vada distanta care separa doctrina sa de politica sa. Indata ce s-a aflat ca eu ii ofeream lui Giraud posibilitatea unei intelegeri si ca acesta ezita s-o accepte, fiecare a inteles ca atitudinea sa reflecta direct sugestiile lui Murphy. Dar atunci, cum sa nu se traga concluzia ca americanii, in timp ce propavaduiau unirea, faceau eforturi s-o impiedice ?

In realitate, presedintele Roosevelt, la adapostul proclamatiilor care afirmau contrariul, intelegea ca problema franceza sa apartina propriului sau domeniu, ca firele diviziilor noastre sa se concentreze in mainile sale, ca puterile publice care ar iesi, intr-o zi, din aceasta dezordine sa fie rezultatul arbitrajului sau. De aceea, la inceput, el mizase simultan pe de Gaulle si pe Petain, apoi il lansase pe Giraud in cariera sa, atunci cand trebuia prevazuta ruptura relatiilor cu maresalul, apoi ridicase orice bariera din calea lui Darlan de indata ce se constatase esecul evadatului de la Koenigstein si, in fine, il repusese pe Giraud pe pista, dupa uciderea amiralului. Acum, presedintele gasise de cuviinta ca Franta luptatoare si sistemul de la Alger sa ramana separate pana in momentul el insusi va impune celor doua parti solutia pe care ar fi ales-o, care, pe deasupra, n-ar fi fost desigur formarea unui adevarat guvern francez.

*

Dar, odata ce America facea razboiul, Roosevelt intelegea ca pacea sa fie o pace americana, ca ii apartinea lui insusi rolul de a-i dicta organizarea, ca statele maturate de aceasta incercare sa fie supuse judecatii sale, ca in special Franta trebuia sa-l aiba ca salvator si ca arbitru. De aceea, faptul ca in plina lupta aceasta se redresa, nu numai sub forma unei rezistente fragmentare si, astfel, comode, ci ca natiune suverana si independenta, contraria intentiile sale. Politic vorbind, el nu avea nici o inclinatie spre mine.

Si nu avea cu atat mai putin cu cat, acasa, el era necontenit confruntat cu opinia publica. Puterea lui provenea de la ea. Dar ea putea sa i-o ia. Chiar in cursul razboiului, Roosevelt a trebuit, de doua ori, sa se prezinte la alegeri. Pe deasupra, in intervale, presa, radioul, interesele il hartuiau pe presedinte. Acesta, inclinat sa seduca, dar jenat in adancul sau de infirmitatea dureroasa impotriva careia lupta cu barbatie, era sensibil la reprosurile si la zeflemelele partizanilor. Or, tocmai politica sa fata de generalul de Gaulle starnea in America cele mai arzatoare controverse. Trebuie sa adaug ca era, ca si o vedeta, invidios pe rolul jucat de altii. Pe scurt, sub manierele curtenitoare ale unui patrician, Roosevelt privea fara bunavointa persoana mea.

CDG eliberarea parisului

Generalul de Gaulle in Parisul eliberat

 *

A doua zi, de dimineata, MacMillan si Murphy mi-au prezentat un comunicat conceput in timpul noptii de catre domnii Roosevelt si Churchill si prin care acestia cereau generalilor de Gaulle si Giraud sa si-l insuseasca si sa-l publice impreuna. In ce-l priveste, Giraud il acceptase deja. Conform acestui text anglo-saxon, care astfel ar fi devenit francez, cei doi generali se declarau de acord cu  „principiile Natiunilor Unite” si anuntau intentia lor de a forma in comun un comitet pentru a administra imperiul francez in razboi. Fara indoiala, formula era prea vaga pentru a ne angaja realmente la ceva. Dar ea avea triplul inconvenient de a emana de la aliati, de a lasa se inteleaga ca eu renuntam la ceea ce nu era pur si simplu administrarea imperiului, in fine, de a da impresia ca intelegerea era realizata, cand de fapt ea nu era.

Dupa ce am ascultat parerile – unanim negative – ale celor patru insotitori ai mei, am raspuns mesagerilor ca largirea puterii nationale franceze nu ar putea sa rezulte dintr-o interventie straina, oricat de inalta si de amicala ar putea sa fie. Totusi, am acceptat sa-l revad pe presedinte si pe primul ministru inainte de separarea prevazuta dupa-amiaza.

Fapt e ca intrevederea mea cu dl. Churchill a capatat un caracter deosebit de aspru. Dintre toate intalnirile noastre din timpul razboiului, a fost cea mai dura. In cursul unei scene vehemente, primul ministru mi-a adresat reprosuri amare, in care n-am putut sa vad decat albiul jenei sale. Ma anunta ca, intorcandu-se la Londra, avea sa ma acuze public ca am impiedicat intelegerea, sa ridice impotriva mea opinia publica a tarii sale si sa faca apel la cea a Frantei.  M-am multumit sa-i raspund ca amicitia mea pentru el si atasamentul fata de alianta engleza ma faceau sa deplorez atitudinea pe care o luase. Pentru a satisface, cu orice pret, America, el imbratisase o cauza inacceptabila pentru Franta, nelinistitoare pentru Europa, regretabila pentru Anglia.

M-am dus, apoi, la Roosevelt. Acolo, primirea fu abila, adica amabila si intristata. Presedintele imi exprima amaraciunea resimtita constatand ca intelegerea cu francezii ramanea incerta si ca el insusi nu putuse sa ma faca sa accept textul unui comunicat. „In treburile omenesti, zicea el, e nevoie sa oferi publicului un pic de drama. Vestea intalnirii d-voastra cu generalul Giraud, in cadrul unei conferinte unde sunt prezent eu si Churchill, daca aceasta veste ar fi fost insotita de o declaratie comuna a sefilor francezi si chiar daca nu ar fi fost vorba de un acord teoretic, ar fi produs efectul dramatic care trebuie cautat”. – „Lasati-ma pe mine, i-am raspuns. Va exista un comunicat, chiar daca nu oate fi cel al d-voastra.”

Apoi, i-am prezentat presedintelui pe colaboratorii mei. Atunci au aparut dl. Churchill, generalul Giraud si suita lor, in fine, o multime de comandanti militari si functionari aliati. In timp ce toata lumea se aduna in jurul presedintelui, Churchill si-a repetat cu voce tare diatriba in contra mea si amenintarile, cu intentia evidenta de a flata amorul propriu putintel deceptionat al lui Roosevelt. Acesta se prefacea ca nu remarca nimic, dar, prin contrast, adopta un ton de mare amabilitate pentru a-mi face ultima sa cerere, la care – cum spunea – tinea foarte mult. „Ati accepta, cel putin, zise el, sa va fotografiati alaturi de mine si de primul ministru britanic in acelasi timp cu generalul Giraud ? – „Foarte bucuros, am raspuns, caci am cea mai mare stima fata de acest mare soldat”. – „Si veti merge chiar pana acolo, striga presedintele, incat sa strangeti mana generalului Giraud in prezenta noastra si a obiectivului ?” Raspunsul meu a fost: I shall do that for you (o voi face pentru dvs., n.O.A.).

Atunci, dl. Roosevelt, incantat, sa lasa transportat in gradina unde erau, dinainte, pregatite patru scaune, aranjate numeroase camere de luat vederi si aliniati, cu stiloul in mana, mai multe randuri de reporteri. Cei patru actori abordara surasul. Fura facute gesturile de rigoare. Totul mergea bine ! America urma sa fie satisfacuta crezand ca vede, din aceste imagini, ca problema franceza isi gasise un adevarat deus ex machina in persoana presedintelui.

 

REABILITAREA FILISTINILOR

           Se spune despre ei ca erau inculti, nespalati, hirsuti, greoi la minte  – ganditi-va doar ca uriasul Goliat a fost batut mar de sprintenul David -, hoti, pirati si tradatori pe deasupra  – Dalila ii reprezinta cel mai bine !  Barbari, ce mai ! Barbari care incurcau viata luminatilor locuitori ai Levantului si Egiptului…

Prin anul 1923 insa au inceput sapaturi arheologice la un grup de ruine ce se intindeau nu departe de Ierusalim. Pe masura ce se desavarsea dezvelirea ruinelor, de sub pamant apareau ramasitele unui oras multimilenar. Era o asezare sofisticata, un complex de circa 1 hectar, probabil un palat regal, ce a functionat prin secolele XII-X si chiar pana in al VII-lea veac i.Hr. Asezarea a fost intemeiata, dupa un proiect ingenios, de catre constructori capabili, care-si cunosteau bine meseria: cladiri functionale, un zid de aparare, un sector industrial, cartiere pentru nobili si oraseni de rand, altare religioase, depozite de alimente, canalizare fara cusur – pe care ar invidia-o multe orase ale zilelor noastre -, plus un sistem sofisticat de dispunere a diverselor zone in terase, pentru a se folosi caderea naturala a apei captate din izvoarele aflate in apropiere. Civilizatie serioasa, fara indoiala, care multa vreme n-a putut fi atribuita vreunuia dintre popoarele cunoscute ale istoriei locurilor.

goliath

Apoi surpriza: locuitorii orasului – probabil in jur de 6 000 – nu erau altii decat hulitii filistini, iar asezarea era chiar Ekron, legendarul, biblicul Ekron !  Din piesele raspandite in tarana mileniilor, istoricii pot reconstitui, bucata cu bucata, „mozaicul”. Istoria filistinilor ar arata asa…

… Un grup de marinari din Marea Egee au atins Levantul prin  1 200  i.Hr., stabilindu-se intre triburile israielite (la est)  si piramidele egiptene, deja milenare (la sud). Erau vremuri agitate, imperiul hitit se farmita si urma, curand, sa intre in negura uitarii, civilizatia greaca se pregatea pentru o jumatate de mileniu de declin, asa ca – dupa parerea de astazi a expertilor  – cultura filistina avea sa devina o oaza de progres in mijlocul unui ocean de decadere.

Filistinii, spune istoria  „citita” in Ekron, erau in primul rand metalurgi de mare clasa, probabil singurii in lumea acelor timpuri care stiau sa prelucreze fierul si sa fabrice otel. Inevitabil erau si soldati redutabili, caci spadele si scuturile de otel i-au ajutat sa infranga triburile vecine si sa decimeze armata regelui Saul. A fost nevoie de o alianta, prin secolul X i.Hr., intre regatele Israelului si Iudeii, pentru a le stavili inaintarea; invinsi intai de soldatii regelui David, apoi de egiptenii aliati cu regele Solomon, filistinii isi vor incepe declinul pe la sfarsitul acelui secol.

filistenii

Dar civilizatia lor a inflorit din nou in secolul al VII-lea i.Hr., in statul vasal puternicilor asirieni. Dupa cucerirea Ekronului de catre babilonieni, ultimele urme ale haladuirii filistinilor in istoria lumii dispar, ei ramanand doar in legendele fostilor inamici si abia arheologii veacului XXI vor dezgropa probabil adevarul.

Erau  – arata ruinele Ekronului –  constructori de inalta clasa, cu inclinatie spre arta, fapt dovedit de ceramica lor: vase negre, rosii, albe, splendid decorate cu pasari, pesti si modele geometrice, si de obiecte uzuale si bijuteriile frumos impodobite. Se ocupau mai putin cu agricultura, dar cresteau vite, oi si porci  – dupa cantitatea de vase descoperita in oras s-a putut calcula ca alimentatia zilnica a filistinului era mai bogata in proteine decat a multor europeni de astazi  – faceau comert, industria alimentara fiind sectorul economic cel mai dezvoltat: cele 200 de instalatii de fabricat ulei produceau circa 1 000 tone de ulei de masline pe an, pe care il trimiteau, dupa toate probabilitatile, catre Egipt, tara ce constituia principala piata de alimente a vremii.

Desigur, despre filistini multe nu se cunosc. Nu se stie, de pilda, daca au avut un alfabet si ce fel de limba vorbeau. Si nu se stie daca neamul lor s-a stins dupa ocuparea Ekronului de catre ostile Babilonului sau poate ca istoria a avut unul din obisnuitele  „lapsus”-uri si urmasii filistinilor traiesc ca neam distinct si astazi !  Dar un lucru se cunoaste cu exactitate: dupa cele trei sferturi de veac de sapaturi la Ekron reputatia filistinilor, poporul lui Goliat si al Dalilei, a iesit la lumina secolului XXI serios imbunatatita.

Alexandru Mironov, Reabilitarea filistinilor

TAINA REGILOR SCITI

taina regilor sciti

Un popor de razboinici, mai tot timpul implicat in situatii conflictuale, care a dus multe batalii, insotite de izbanzi, dar si infrangeri, a trait vreme de mai multe secole pe un vast teritoriu ce includea si regiunea de stepa din nordul litoralului Marii Negre. Tara lui se numea Scitia, iar oamenii sai erau membrii numeroaselor triburi nomade de crescatori de vite, dar, mai ales, de cai, ce ajunsesera intr-o vreme spaima Orientului. Faima care i-a insotit de-a lungul timpului, in contemporaneitate, nu s-a stins odata cu disparitia Scitiei, in veacul al III-lea i.Cr., de pe scena istoriei, amintirea despre acest popor ramanand vie inca multa vreme de atunci.

Nu se cunoaste cand au fost  „scrise” primele pagini ale cronicii acestui popor. Se stie insa cu siguranta ca secolele VIII si VII i.Cr. reprezinta pentru istoria popoarelor din Europa Orientala „epoca scita”, perioada in care armele, echipamentul militar scit etc. devenisera modele foarte raspandite in intreaga lume antica de rasarit. Cea mai mare inflorire pe care a atins-o in dezvoltarea sa acest popor o inregistreaza regiunea de stepa de la litoralul nordic al Marii Negre.

Posibil ca primele triburi sa fi venit, intr-adevar, de undeva di Orient, fiind inrudite ca limba si cultura cu triburile iraniene. punand stapanire pe noile locuri, scitii reusesc sa creeze curand o puternica uniune tribala, ce aduna laolalta pe crescatorii de vite nomazi, avand in frunte un trib al razboinicilor, puternicul  „trib al principilor sciti”. Din randul lui ei isi aleg regele si continua sa dezvolte o civilizatie specifica, cu toate influientele elementelor elene arhaice sau predominant asiatice pe care arta lor le sufera.

Neavand orase, scitii nu au lasat vederii urme ale culturii lor materiale. Au presarat insa intinsul stepei cu numeroase movile morminte, care, de pe la sfarsitul secolului al XVIII-lea incep sa vorbeasca specialistilor prin limba obiectelor de arta ce salasluiesc in ele intr-o mare abundenta, glasul cel mai limpede avandu-l tumulii regilor sciti.

Scriitorul grec Herodot a cunoscut pe scitii de la Marea Neagra. In calatoriile sale, el a ajuns in sec. V  i.Cr. (in anul 450) in Olbia, unul din cele mai nordice orase-colonii grecesti de la tarmul Marii Negre, populat de sciti si de greci. Dincolo de zidurile acestuia se intindea nemarginirea stepei stapanita de sciti, despre care Herodot afla povesti uluitoare. le cunoaste indeaproape obiceiurile si credinta, legendele privind originea lor, numeroase evenimente mai vechi sau mai noi, structura sociala, activitatea razboinica, ritualurile de imormantare etc. si relateaza multe din cele ce afla si vede in cea dintai opera istorica a omenirii, in celebra  „Istorie” a sa.

Cel mai mare istoric a lasat, asadar, pagini nemuritoare despre Scitia cunoscuta de el, despre oamenii ei, furnizand specialistilor de oricand un noian de informatii cu caracter istoric, geografic si etnografic.

SCITII 1

Si astfel de la el stim ca, atunci cand in  515  i.Cr .  Darius I cel Mare isi incepe campania sa in stepele nord-pontice, impotriva scitilor, regatul scit era o uniune tribala, alcatuita din trei regate autonome, conduse de trei regi, dintre care insa unul singur detinea puterea absoluta. Acesta era regele Idanfirs, conducatorul  armatei comune a tuturor scitilor, care, in vara acelui an, parea ca nu vrea sa lupte cu ostile persane. Dar de ce s-o faca ? Potrivit lui Herodot, Idanfirs spune: „Situatia in care ma aflu ma indeamna sa nu lupt. Niciodata insa nu am fugit de frica, oricine s-ar fi aflat in fata mea, iar acum nu fug de tine (de Darius ). Procedez cum  fac de obicei in timp de pace. Nu avem orase si nici pamant cultivat. Nu ne temem de distrugerea si pustiirea lor si de aceea nu am pornit la lupta impotriva voastra imediat. Daca totusi doriti sa va luptati neaparat cu noi, atunci avem pentru ce: mormintele parintesti. Gasiti-le si incercati sa le distrugeti si veti sti daca ne vom lupta sau nu pentru ele”.

Campania persana a lui Darius I s-a incheiat de mult in chip rusinos, dar propunerea lui Idanfirs s-a pastrat vie pana in zilele noastre. Arheologii si istoricii cauta, iscodesc, reinterpreteaza date, vrand sa afle unde sunt aceste morminte pe care Herodot, in  „Istoria” sa, pare sa le situeze geografic intr-un mod foarte precis: „mormintele regilor sciti se gasesc in Herr” (pana unde Borisfenul este navigabil), sau: „… dupa ce ocolesc toate regiunile, ei se adauga iarasi celor din Herr, ce apartine triburilor ce locuiesc in cele mai indepartate colturi ale tarii si mormintelor regilor”, aratand ca Herr se afla acolo unde  „… la nord, cursul Borisfenului este cunoscut pe o distanta de 40 de zile de navigatie pe el, pornind de la mare, pana la pamantul Herr”, ca  „al  7 – lea rau este Herr ce iese din Borisfen acolo, pana unde cursul Borisfenului este cunoscut. El se desprinde in acest loc si poarta acelasi nume ca si pamantul Herr…”

S-ar parea ca aceste detalii si altele descoperite in  „Istoria” lui Herodot sunt suficiente pentru ca, pe baza lor, specialistii sa identifice cu usurinta acel Herr, pe pamanturile caruia se aflau mormintele regilor sciti. Dar numai teoretic, caci, practic, elementele furnizate se dovedesc contradictorii nereflectand harta reala a regiunilor pe unde curge Niprul (Borisfenul).  Totusi, cercetatorii le cauta de cel putin 200 de ani: cand pe locul de sub pragurile Niprului, cand deasupra acestora, pe malul stang al apei sau pe ambele sale maluri, mergand cu iscodirea lor chiar in adancul silvostepei.

SCITII 3

Pana acum au fost studiate zeci de morminte scite-tumuli, printre care unele de rang regal, dar ele toate dateaza dintr-o perioada ce a urmat mortii lui Herodot, care, dupa cum se stie, a vizitat Scitia la mijlocul sec. V i.Cr.  De cativa ani, cautarile sunt indreptate asupra unor tumuli de la marginea platoului de stepa de deasupra vaii, unde, candva, s-a aflat centrul Scitiei de stepa (centrul ei de cult ?), in apropierea satului de azi  Velikaia Znamenka. Unii sunt masivi, altii de mai mica inaltime. Un tumul, de exemplu, inalt de doar cca 2 m, ascunde o groapa in forma de patrat, cu latura de 5,5 m si adancimea de 3,6 m, ce se dovedeste o constructie mortuara corespunzand cu descrierea facuta de Herodot mormantului regelui scit. Dar tumulul acesta fusese demult si in intregime jefuit si doar cate un obiect scapat ici-colo atentiei talharilor (un inel masiv de aur) a mai putut fi gasit. Un inel asemanator a fost descoperit intr-un tumul de langa raul Sula, si el de mult pradat, considerat sa fi apartinut mormantului unui rege. Caci altfel cum pot fi explicate contururile sale, movila inaltata prin tasarea mai multor straturi de lut galben si consolidata cu piatra ? In partea vestica a gropii mari din mijloc, intr-o alta de forma ovala, fusese ingropat, cu fraul pus si echipat cu zabala de fier, un cal. Or, despre obiceiul scitilor de a omori cai in timpul desfasurarii ceremoniei funebre a regelui scit, pentru a-i ingropa o data cu acesta, Herodot scrisese. In acest mormant, cercetatorii au fost mai norocosi, caci in urma jefuitorilor au mai ramas peste 1 000  obiecte de aur, dintre care si mici podoabe scapate de ei de-a lungul drumului spre iesire. Inmormantarea s-a facut, desigur, cu mare fast, mormantul fiind, dupa toate probabilitatile, inzestrat cu bogatii ca-n basme (scitii credeau in continuarea vietii in lumea de dincolo de moarte). Groapa din mijloc continea resturile pamantesti ale unui barbat si ale unei femei, asezati cu capul in directia nord-vest. In peretii ei fusesera sapate nise – 3 la numar – , care, neobservate de cei ce patrunsesera aici inaintea arheologilor, pastrau intacte obiectele cu care fusesera inzestrate: cupe de lemn imbracate cu placute de aur, intr-o lucratura aleasa, un riton, vase ceramice, amfore pentru vin si cumis (bautura fermentata, obtinuta din lapte de iapa), obiecte casnice, printre care un caus si o strecuratoare de bronz cu maner rotund. Placutele de aur ce impodobesc cupele poarta pe ele imagini ale renului in galop si amintesc de alte cupe descoperite in tumuli sapati in regiunea de stepa a Scitiei.

SCITII 5

Cat priveste ritonul, constructia sa din lemn este acoperita cu un sistem de tuburi din aur ce se imbina fragment cu fragment. El are gura alcatuita din noua placute de aur purtand imagini zoomorfe (ren, mistret), cantarind impreuna aproximativ 225 g, si se termina printr-un cap de leu. Dupa parerea arheologilor, acest tumul a fost, se pare, cel mai bogat dintre toate mormintele (cca 100) Cunoscute pana acum in Scitia de stepa a secolului V i.Cr. Sa fie oare mormantul din Herr despre care scrie Herodot ? In acest caz inseamna ca Herr se afla chiar in regiunea pana unde Niprul este navigabil (pana la pragurile lui), dupa cum sustin unii istorici. Numai ca harta Scitiei din vremea lui Herodot plaseaza Herrul si pe malul stang al apei, in nordul Scitiei de silvostepa, ceea ce indreptateste pe alti cercetatori sa considere ca Herr ar fi chiar imprejurimile raului Sula, de-a lungul malului drept al acestuia, unde grupuri de movile grandioase ascund zeci si sute de morminte din  „epoca scita”, alcatuind pe o distanta de cca 15 km, in sus si jos de Romen, si in vecinatatea localitatii de azi Luben, o  „tara a mortilor”. In aceste locuri, cercetatorii au scos, intr-adevar, la iveala constructii mortuare impresionante. Sa fie ele mormintele  „din cele mai indepartate tinuturi ale tarii”, despre care tot Herodot scrie ? Chiar daca aici au fost descoperiti cei mai mari tumuli, semnul de intrebare se mentine.

Elucidarea tainei mormintelor regilor sciti, adevarate tezaure de capodopere ale artei universale, impune, desigur, corelarea unor factori esentiali in viata poporului, reflectand specificul societatii nomade scite.

Dupa incursiunile asiatice, scitii se dovedesc cu mult mai mobili decat dupa invazia lor in regiunea de nord a Marii Negre. In aceste conditii, fara indoiala ca si mormintele lor  „ratacesc”. Cand Herodot viziteaza stepa, in secolul V i.Cr., procesul de dezvoltare a societatii scite inregistreaza deja trecerea unor grupuri de oameni la practicarea agriculturii, ceea ce duce la aparitia unor morminte-movile putin schimbate. In secolul IV i.Cr. ia fiinta orasul scit (Kamenskoe), regatul scit devine uniune statala, iar necropolele-tumuli presara in tot mai mare masura intinsul stepei. Movilele de acum sunt masive, impresionante, spre deosebire de constructiile mortuare  „ascunse” din Herr, pe care pana acum unealta arheologilor se pare ca nici macar nu le-a atins, sau poate ca le-a sapat, dar foarte putin si in orice caz nu in intregime.

Pe de alta parte, se naste intrebarea: De ce regele Idanfirs nu a raspuns provocarii persilor ? Pentru ca, dupa parerea istoricului E.V. Cernenko, in locul unde persii au fortat Niprul, la trecatoarea Mikitin, si mai departe, spre rasarit, pe unde au trecut ei, nu existau morminte pe care scitii le-ar fi aparat vitejeste. Unde sunt ele atunci ? Intrebarea persista. Cum insa sapaturile arheologice apartin viitorului, tot el detine si cheia enigmei.

Adevarul despre El Dorado [3]

Adevarul despre El Dorado ep 3

Cand conchitadorii au ajuns pe tarmurile Lacului Guatavita au aflat ca apele acestuia ascund smaralde si aur, desi ceremonialul Omului de Aur nu se mai practica de mult. Cea dintai incercare de mari proportii de gasire a comorii dateaza din 1545, cand Herman Perez de Quesada, fratele exploratorului, a poruncit ca bastinasii mulusca sa scoata apa galeata cu galeata; dupa trei luni au reusit sa micsoreze nivelul lacului cu 2,75 m si, din namolul aflat in imediata vecinatate a malului, au extras cateva sute de obiecte din aur. 40 de ani mai tarziu, un negustor spaniol din Bogota, Antonio de Sepulveda, a adunat nici mai mult, nici mai putin de 8 000 de localnici si a inceput saparea unui canal in stanca pentru a goli lacul; au izbutit sa obtina scaderea nivelului cu  18,3 m si sa gaseasca bijuterii de aur si smaralde. Dar dupa un timp apa a erodat malurile, au avut loc erodari de teren si in cele din urma canalul a fost astupat.

Au mai existat si alte incercari, una dintre cele mai spectaculoase fiind cea a companiei britanice Contractors Limited, care a hotarat sa sape un tunel subteran in asa fel incat lacul sa se goleasca asemeni unei chiuvete careia i s-a scos dopul si, desi pare de necrezut, au reusit; apa s-a retras si lacul a ramas inconjurat de o fasie lata de namol adanc si moale, peste care insa nu se putea pasi. In timp ce incercau sa rezolve aceasta problema, situatia s-a schimbat; sub razele soarelui namolul s-a intarit. Ghinionistii cautatori de comori au plecat la Bogota pentru a aduce unelte de sapat, dar cand s-au intors, cateva luni mai tarziu, au constatat ca noroiul intarit blocase tunelul, iar ploile umplusera lacul. In cele din urma, au trebuit sa renunte din lipsa de fonduri.

EL DORADO 1

Astazi, guvernul columbian protejeaza lacul. Nu este insa singurul loc unde se gaseste metalul pretios, mult cautat. In secolul al XVIII-lea in Columbia, care nu se numea inca asa, ci era  „Tara”  El  Dorado, aproape tot aurul era  „produs”  de guaceros, jefuitorii de morminte. Adevarate asezari cresteau in jurul vechilor necropole, locuitorii lor traind practic din  „exploatarea” acestora.

Aproape toate obiectele de aur aflate in muzeele Columbiei au fost obtinute de la guaceros; de aceea, rareori se stie cu exactitate locul de unde provin, caci acestia nu au nici un interes sa ofere amanunte. Si pentru ca guaceros nu se sichiseau de urnele funerare, deseori decorate, sau de schelete, de obicei aruncate de-a valma in jurul fostelor morminte, arheologii obtin foarte rar un os, un fragment ceramic sau o bucata de lemn ars asociate cu o bijuterie.

Obiectele aflate in Muzeul Aurului din Bogota sunt, mai toate, in aceeasi situatie: se stie ca dateaza din epoca precolumbiana, dar nu pot fi localizate (obiectele circulau ca marfuri, in indepartata perioada a infloririi civilizatiei inca; ele au fost gasite in alte parti decat cele ale producerii lor si, pe de alta parte, aurul nu poate oferi nici un indiciu pentru datare daca nu se afla alaturi de alte obiecte).

Astazi nimeni nu mai lucreaza bijuterii ca acelea din prima jumatate a mileniului trecut. Vechea civilizatie a disparut, dupa ce spaniolii i-au dat lovitura de gratie, ucigand in masa bastinasii si distrugandu-le templele, palatele, operele de arta. In ciuda timpului si a cuceritorilor, exista inca descendenti ai vechilor amerindieni ce pastreaza traditia, ca de exemplu urmasii tribului tairona, desi spaniolii i-au exterminat si i-au gonit din locurile de origine in vaile Sierrei Nevada.

Se intampla cateodata ca satele sa fie pustii: locuitorii se aduna in vreun loc ascuns, cu straji ce anunta venirea strainilor, si reiau ritualurle stramosilor, asa cum se desfasurau ele cu 500 de ani in urma, si poate ca El Dorado se afla printre ei.